Experimentezi în detrimentul sentimentului autentic.
Comuniunea ta cu natura seamănă, cel mult, cu prezența unei camionete vechi, uitate pe veci în mijlocul unei pășuni,
mâncată de rugină și năpădită cu o nepăsare senină de urzicile din jur.
Vindecarea naturii apare ca gest instinctiv, naiv; oare e prea târziu?
Las-o baltă.
Testezi gesturi și acțiuni copilăroase:
aplicarea leacurilor în mod forțat, împingi pe gâtul unui copil medicamentul amar, amestecat cu zahăr.
În cădere liberă spre Oraşul de Mesteacăn,
admiri cu groază peisajul.
Te-ai deconectat, n-ai nici o şansă, ai pierdut legătura.
De acum încolo e silent disco pe veci.
Măcar de-ai avea un alt plămân în apropiere la care să te conectezi.
Primul lucru care îți trece prin cap e:
oare ce se întâmplă cu corpul meu dacă moare în gravitație zero?
Se prăbuşeşte într-un final, după ani de lumină de cădere,
sau continuă să putrezească
în costumul ăsta de astronaut,
să se învârtă în jurul Pămîntului alături de deşeurile de la stațiile orbitale?
Cînd o să intri în cîmpul gravitațional,
mai întîi o să-ți cadă tot părul, apoi o să se ducă toată culoarea.
Gravitația încearcă să te omoare.
Sorry, eşti doar un obiect greu care cade spre pământ.
Consolează-te cu gîndul ăsta: cînd o să mori,
o să ningă cu globule albe,
iar tu o să dispari în întunericul frecvențelor radio,
printre imaginile-hologramă cu cranii împodobite cu pene sau urechi de iepuraş.
