bring out the stars

el e asa frumos ca te sperie e aproape somptuos in tristetea sa fiecare din noi e implantat perfect in locul lui lipsa induce spaima panica rusine e ca si cind as imbratisa aerul liniile se ating din cind in cind se produce electricitate

liniile sunt darimate

in curind rotile o sa intre in agrenaj
nu ma intereseaza sa ma readaptez niciodata, de fapt, totul ramine la fel, pina la urmatorul lucru mai special si nu se leaga nimic. poate asa e la toata lumea, doar ca n-am observat eu.
nu mi place sa vad oamenii logati acolo, sau in locurile in care m/am obisnuit cu ei. he is down, i need to check on him.

season's greetings

Imaginile cu ei erau din ce în ce mai schematice şi asta mă deranja, îl imaginam pe el făcându-mi rău, ţipând la mine, ameninţându-mă cu un cuţit ruginit, deşi ştiam că „în realitate”...

Apoi mă cuprindea o voioşie exagerată, de schizofrenică, închideam ochii şi dimineaţa îmi spuneam că totul este doar un coşmar. Prea se potriveau detaliile, prea era prea urât.

Următorul cadru e deja în metrou, unde mă feresc să ating oamenii, eliberez spaţiul, ignor vechiul obicei de a mă uita pe furiş la feţele lor, încercând să ghicesc ceva.

Îmi imaginez că se aude un fel de vuiet asurzitor, ca din apartamentul de lângă mine care, până acum o lună, a stat gol timp de un an, dar vuietul ăsta nu mă sperie, l-am inventat ca să mă concentrez doar la el, ca la fundalul sonor al unei melodii, cu basul mult prea pronunţat. Aş vrea să-l transform într-un fel de plesnitură violentă, repetitivă, ca un bici umed care plesneşte suprafeţe încărcate de electricitate. Imaginea şi sunetul nu-mi comunică nimic, doar o sfârşeală: nu vreau să mă mai văd acolo şi peste 10 ani.

i'm just playing with my corpse

i fucked it up i fucked up i will fuck up