nu ma simt bine aici, muntele e prea apropiat de mare, campia e prea intinsa.
nu e deja-vu, tine de multa vreme. doua zile cu oameni cunoscuti, sub spoturile late de neon. o femeie de 50 care se lasa cu usurinta in bluza cu maneca scurta, un barbat cu mutra soriceasca implantata pe un corp adipos, un barbat in camasa portocaliu aprins, cu nervii obositi, fascinat de cultele psi, picioare subtiri, dresuri de culoarea pielii ce se simt neplacut la atingerea de pardesiul din lana, totul a mai fost vazut. si daca se deterioreaza peisajul, daca se face atat de frumos, ca numai o reactie chimica extrema i-ar putea fi cauza, atunci o sa fiu fericita sa intru in contact cu el, chiar daca ar fi o amintire din viitor.
1 comment:
E ciudat că toţi oamenii sunt alcătuiţi din componente identice, se gândeşte X. Că acele glande suprarenale care îi difuzează adrenalina prin vene se regăsesc şi la micuţa asiatică, deghizată în Yoko Ono, care serveşte călătorii cu sendvişuri şi cafea. Că unghiile, părul şi dinţii sunt compuşi din aceeaşi materie ca şi unghiile, părul şi dinţii celorlalţi pasageri. Că, atunci când serveşte cafeaua, degetele ei sunt mobilizate de aceleaşi tendoane care îl ajută pe el să scormonească în portofel după mărunţiş. Că până şi suprafaţa de palmă pe care lasă să cadă monezile, fără s-o atingă, seamănă cu modelul din palma lui.
Când întinde paharul, asiatica îl priveşte insistent. Trenul trece peste un nod feroviar; cafeaua mai-mai să-i aterizeze în poale. X ia paharul şi lasă privirea în pământ, ca să evite zâmbetul larg cu care-l va „ferici” la plecare asiatica. Măcar dacă i-ar lega doar asemănarea palmelor. Măcar de-ar împărţi doar carbonul, apa şi oxigenul. Dar există mult mai multe lucrurile comune, de la protoni şi neutroni până la electronii din care sunt compuşi amândoi, din care e compusă şi masa pe care-şi sprijină coatele, precum şi paharul cu cafea cu care îşi încălzeşte degetele. Această stare de fapt îl face pe X un decupaj arbitrar al materiei care alcătuieşte lumea atotcuprinzătoare, din care omul nu poate evada. Ştie că limitele persoanei sale se destramă în vârtejul de particule. Percepe aproape fizic felul în care se amestecă printre oamenii din jur. În aproape toate cazurile, are un sentiment neplăcut. Există o singură excepţie. Tocmai se îndreaptă către ea.
Post a Comment