Pereți de hârtie

John Ajvide Lindqvist
 

În vara în care am împlinit nouă ani, tata a venit acasă cu o cutie de carton pe platforma de încărcare a camionului. O cutie de carton mare. Cea mai mare pe care am văzut-o vreodată. Doi pe doi. Tata a spus că încap în ea opt mii de cutii de lapte. Nu știu ce-o fi fost în ea înainte. Pe vremea aceea, tata lucra la fabrica de cherestea, deci, bănuiesc că au folosit-o ca să transporte niște materiale de construcții. Vată minerală, poate. Oricum, pe vremea aceea nu prea m-am lansat în speculații. Pe atunci era doar o cutie de carton minunată, adusă special pentru mine.

Imediat ce tata a aruncat-o de pe platformă, am târât-o până la peluză și am intrat în ea. Cutia de carton mirosea frumos, ca jucăriile noi pe care le primești de ziua ta. Cele două aripi ale capacului erau deschise către grădină, înrămând-o și intensificând lumina naturală. Tufișurile și copacii pe care-i vedeam toată ziua deveniseră noi și străini, de parcă m-aș fi uitat la un film.

M-am așezat pe jos și l-am văzut pe tata intrând în cadru, în drum spre ușa de la intrare. S-a oprit, s-a întors spre mine și mi-a făcut cu mâna. I-am făcut cu mâna și eu, deși mi s-a părut greșit. De obicei, nu le facem cu mâna unor personaje dintr-un film. Dar mă bucuram pentru cutie.

Tata a intrat în casă și atunci am închis ușile din jurul meu cât am putut de etanș. Dar oricât m-aș fi chinuit, tot n-am reușit să scap de crăpătura de un centimetru și o rază de soare a căzut pe peretele care servea drept podea. N-am reușit să fac întuneric total, așa că am închis ochii și am ciulit urechile.

Prin pereții subțiri am auzit păsările cântând, valurile mării izbindu-se de mal, câteva voci abia perceptibile și motoarele bărcilor. Era ca și când totul ar fi mutat departe de mine și ar fi imposibil de atins. Reușeam să disting fiecare sunet în parte, dar totalitatea lor, lumea în sine era departe și n-avea cum să ajungă la mine.

M-am întins și mi-am imaginat că mă aflu într-o altă epocă. Fâșia de lumina se odihnea pe șoldurile mele ca o curea subțire. În jurul meu erau castele și piste pentru turniruri. Vocile de adineaori aparțineau unor cavaleri care se certau. Încă puțin și aveau să scoată sabia din teacă. Dacă aș fi deschis ușa, aș fi dat peste calul meu care mă aștepta afară. Deasupra acoperișului vedeam pterodactili despicând cerul. Zburau în jurul cutiei, dar nu puteau să pătrundă înăutru. Poate că nici n-o vedeau, poate eram invizibil.

Cineva bătea la ușă și am deschis ochii. Fâșia de lumină se întinsese peste pulpa mea.

— E cineva acasă? se auzi vocea lui tata.

— Da.

— Cina se servește în casa cea mare chiar acum.

M-am ridicat în genunchi și m-am târât afară din cutia de carton. Soarele de după-amiază îmi bătea drept în ochi. Zumzăitul slab, electric al verii mă transpuse în lumea aceasta. Și mirosul de rumeguș dinspre salopeta tatei. În cutia de carton nu se simțea nici un miros.

— Ce faci, cum merge? mă întrebă.

— Bine, am spus.

Tata mângâie cutia de carton.

— N-am unde s-o țin, spuse. Dacă plouă..., ridică din umeri. Poți s-o ții cât mai rezistă. Sau vrei s-o acoperim cu o bucată de mușama, ceva?

— Nu știu.

Tata dădu din cap.

— O să ascultăm buletinul meteo.

Ridică ochii spre cer.

— Deocamdată n-o să plouă câtva timp. Cam nasol pentru cartofi.

— Dar e bine pentru cutie.

— Da.

Ne-am îndreptat spre casă.

Când tata a plecat la serviciu a doua zi, am ieșit la cutia de carton. Roua nu se evaporase încă și suprafața de hârtie era umedă și umflată. Cutia de carton părea ciudată acolo, în mijlocul grădinii, ca un obiect aruncat dintr-o navă spațială. Și totul arăta schimbat în jurul ei.

În baraca din grădină țineam un cărucior pentru copii vechi pe care tata îl păstrase pentru roți, în caz că aș fi vrut să construiesc un buggy. M-am chinuit să pun cutia în cărucior, dar mai greu mi-a fost să-l împiedic să cadă din el. După câteva încercări nereușite – cutia cădea după câțiva metri – mi-a venit ideea să o fixez cu câteva pietre.

Trebuia să trag căruciorul după mine dacă voiam să văd drumul. Cutia a căzut de mai multe ori. Sigur mi-a luat o oră ca s-o târâi vreo trei sute de metri, până la Sjöängstigen și de acolo era și mai greu. Poteca era atât de îngustă și copacii de pe margine erau atât de deși, încât ramurile se atingeau de pereții cutiei, care părea c-o să cadă în orice clipă.

Câțiva adulți cu care m-am întâlnit pe potecă îmi spuseră în glumă:

— Ce faci, John, te muți?

Cineva se oferi să mă ajute, dar l-am refuzat. Nu voiam să afle ce fac. Ultima bucată de drum am parcurs-o fără cărucior. L-am lăsat în pădure, am aruncat pietrele din cutie și am târât-o după mine. Era mai ușor așa. Căruciorul pentru copii îl luasem doar așa, ca să-i confer o oarecare legitimitate activității pe care o desfășuram. Un copil care trage după el o cutie de carton imensă nu arată deloc bine. Știam asta.

În pădure nu mă mai putea împiedica nimeni. Am apucat o aripă și cutia alunecă încet peste iarbă și mușchi. De îndată ce întâmpinam un obstacol cât de mic, mă opream și verificam ce e. Înlăturam câte o creangă sau aranjam cutia în așa fel încât să pot să ocolesc o piatră. Cutia era încă teafără când am ajuns la destinație.

Căsuța mea veche, construită din crengi și ramuri de brad, se ofilise de tot. Acele de brad erau cenușii și întreaga construcție arăta ca o adunătură de crengi. Am curățat puțin locul și am împrăștiat crengile prin pădure. Apoi am plasat cutia în locul căsuței.

Am făcut câțiva pași înapoi. Arăta super.

Cutia de carton crease un univers într-un alt univers. Forma geometrică, maro deschis în haosul pădurii era creația mea. Creația mea, ordinea mea. Cutia de carton mă transformase în proprietarul acestui loc. Casa mea se afla acolo. Ușile erau deschise; nu-mi rămânea decât să intru.

Am alergat până acasă cu căruciorul, am umplut o sticlă cu suc, am luat câteva prăjituri și o rolă de scotch din bucătărie și am alergat înapoi. Apoi am petrecut toată după-masa în și în jurul cutiei. Și am reușit să sigilez și ușile de deasupra mea cu scotch-ul, astfel că nu mai pătrundea nici un pic de lumină.



— Ce s-a întâmplat cu cutia de carton?

— Am mutat-o. Tata?

— Îmmm?

— Pot să dorm acolo în noaptea asta?

— Unde, în... cutie?

— Da.

Tata curăță un cartof, apoi îl așeză pe farfuria mea. Puteam să-l curăț și singur, dar îmi lua de cinci ori mai mult. Tata privi pe fereastră. Cerul era de un azuriu deschis și pe suprafața mării nu se zărea aproape nici o încrețitură.

— Da, presupun că poți, spuse. Dar în cazul ăsta vreau să știu unde ești. Apropo, cum ai reușit să muți măgăoaia aia?

— Cu căruciorul. E lângă Sjöängen, în pădure.

— A, cum o iei spre Bogefors?

— Da.

— Aha, atunci știu.

Se uită la mine. Preț de o clipă, am avut impresia că e trist. Apoi își reveni. Zâmbi.

— Ar fi bine să aerisim mai întâi sacul de dormit.



Sacul de dormit care zăcuse mult timp într-un dulap a fost agățat la aerisit pe sfoara pentru rufe. Tata a schimbat bateriile din lanterna cea mare și eu am făcut niște sendvișuri, am umplut o sticlă mare cu suc și am pus totul în rucsac, împreună cu câteva reviste Tintin și o pernă.

Tata citea ziare vechi pe verandă, la lumina soarelui care apunea. M-am oprit în fața lui cu bagajul, ca să-i arăt. Iată-mă. Cu bagaj cu tot și gata de plecare. Tata mă privi cu ochii mijiţi și dădu din cap.

— Aha. Ești gata de drum, să înțeleg.

— Da, sunt gata.

Nu prea mai aveam ce să ne spunem. De obicei ne îmbrățișam de fiecare dată când îl vizitam sau când plecam. Dar acum nu era cazul. Așa că am rămas destul de surprins când l-am văzut că se ridică de pe șezlong și mă îmbrățișează.

— Ai grijă de tine, zise.

— Da, da, i-am spus. Mă întorc dimineața.

— Da. Știu.

Am plecat și el se așeză din nou pe șezlong, făcând arcurile să scârțâie. M-am întors pentru ultima oară și i-am făcut cu mâna. Îmi făcu cu mâna și el. Ochelarii de citit care îi alunecaseră pe nas luară foc de la soare și, cufundată în umbre, veranda părea moale și caldă. O să mi-l aduc aminte așa mereu.



Soarele aproape apus nu ajungea până la cutia de carton, poienița era adumbrită. Am întins sacul de dormit, am așezat perna în locul potrivit și mi-am pus proviziile într-un colț. Apoi m-am băgat în sacul de dormt și m-am apucat să citesc Tintin, uitându-mă din când în când la trunchiurile copacilor din pădure, negre în lumina amurgului. Nu mă jucam de-a „cum ar fi”; lucrurile erau cum erau, nu era nevoie să le înfloresc.

Când lumina a devenit atât de slabă încât nu mai puteam să citesc, am închis ușile din jurul meu. Am făcut câteva găuri de aerisire, am sigilat ușile cu scoci și am aprins lanterna.

Marea diferență față de cum ar fi fost într-un cort era că aici nu se mișca nimic. Nu se zbătea nici materialul cortului și nici umbrele de afară nu se zăreau. Nu aveam nici un contact cu pământul. Doar pereții netezi, uniformi. M-aș fi putut afla oriunde.

Am recitit revistele Tintin până când literele au început să alerge aiurea în fața ochilor, așa că am stins lanterna și m-am ghemuit în sacul de dormit. Era o beznă de nepătruns. Am deschis și am închis ochii de câteva ori, dar n-am observat nici o diferență.



Poate că am adormit, poate că nu. Dacă dormeam, înseamnă că m-a trezit ceva, un zgomot. Ceva se mișca peste crengile uscate, prin iarbă. Și se apropia de mine. Mi-am atins pleoapele cu degetele ca să verific că am ochii deschiși. Da. Am simțit că mă ustură când am atins globul ocular cu unghia. M-am întins după lanternă, am găsit-o, dar n-am aprins-o încă.

Mi-am ținut respirația. Chestia aia de afară se opri, apoi porni din nou spre cutie. Acum îi auzeam și respirația: respira adânc și încet. Mi-am imaginat un animal de talie mare. Amețisem din cauza lipsei de oxigen, așa că am expirat încet aerul din plămâni, am tras din nou aer și mi-am mușcat pumnul.

Nu era nici cal, nici vacă. Dar ceva cam de talia lor. Mult mai mare decât un om, oricum. Îmi dădeam seama după pași. Dar chestia aia care se apropia de adăpostul meu se deplasa pe două picioare. Nu știu exact după ce mi-am dat seama, dar cred că era ceva legat de intervalul dintre pași, felul în care picioarele atingeau iarba și frunzele uscate.

M-am holbat în zadar la pereții de hârtie, în direcția din care se auzeau mișcările vietății ăleia. Era întuneric peste tot. Am strâns ochii și am văzut stele roșii. Vietatea se afla chiar în fața cutiei, dincolo de perete. Inima îmi bătea nebunește și mi-a venit să mă arunc spre ușa sigilată și să alerg, să alerg și să nu mă mai opresc.

Respirația se auzea atât de clar, încât aveam senzația că-i simt și căldura pe față. Cel care respira se afla la mai puțin de o jumătate de metru de mine. Am întins mâna încet, foarte încet spre el, până când am atins pereții de hârtie cu degetele. Le-am ținut acolo, așteptând.

Mi-am închipuit o lovitură, o zvâcnitură bruscă, mi-am imaginat pereții subțiri sfâșiați și cum aveam să stau față-n față cu vietatea bipedă care nu era umană. Dar nu se întâmplă nimic. Nu se clitea nimic. Am expirat și inspirat din nou.

Și în clipa aceea s-a întâmplat. Mai întâi am simțit o vibrație slabă în buricele degetelor, apoi am auzit târșâitul. Cel care se afla dincolo își trecuse palma peste perete. Încet, ca într-o mângâiere. Am simțit presiunea mâinii, umflătura care a îndoit puțin peretele când a trecut pe sub degetele mele. S-a oprit acolo preț de o clipă, apoi s-a ridicat.

Am rămas cu degetele lipite de perete și cu urechile ciulite. Pașii se îndepărtară prin iarbă. Mușchii picioarelor îmi amorțiseră de la cât stătusem nemișcat, dar am rămas așa până când pașii nu se mai puteau distinge de șoapta vârfurilor de copaci care se unduiau în vânt. Atunci i-am dat drumul peretelui și m-am ghemuit pe fundul cutiei.

Plecase de lângă mine.