într-un film în care tocmai m-am trezit e un soare alb
şi mă prefac
că e ajunul Crăciunului, chiar am de gând să mă comport ca atare.
bagi capul preţ de o secundă ca să verifici statusul,
pătratul de un albăstrui lăptos din cadrul uşii se tulbură
de praful de zâne împrăştiat,
eşti conştient că mă prefac că dorm,
alegi, deci, să mimezi
o gură de peşte construit din umbre pe post de sărut.
urmează un generic lung, dar nu mă încumet să-l întretrerup.
mijesc ochii şi constat:
liniştea a atins cote maxime,
e aproape somptuoasă în încercarea ei de a ne încuia urechile
cu greutatea ei pufoasă,
e o pernă pusă pe faţă, doar că e peste tot.
din pat văd tot ce se întâmplă în micul univers.
în cubul perfect pătrat al bucătăriei, te-ai prefăcut
într-un primat mămos de pe National Geographic,
într-o specie de mamifer.
sigur, mi-ai zis că, de fapt, nu-i aşa. te simţi expus, terifiat,
e prima reacţie când corpul e trezit cu forţa la cinci dimineaţa,
îţi aminteşti, am discutat despre asta:
e doar un reziduu necontrolat
din epoca de piatră, când homo neanderthalensis,
ruda noastră extinctă cea mai apropiată,
era nevoit să controleze focul când se lumina, de teamă să nu fie mâncat.
în fond, ce înseamnă să fii uman?
să-ţi pui salopeta reflectorizantă ca toţi ceilalţi,
să stingi lumina după tine cînd pleci
să încui uşa.
No comments:
Post a Comment