du-te nu ştiu unde şi adu nu ştiu ce






ce dracu fă ceva tîmpit haide, mai e timp

pană de curent.



cu asta seamănă mai degrabă, nici vorbă de o trecere lină spre un culoar

care se iluminează pe măsură ce înaintezi,

nici de o dispariţie chinuită, o „ruptură”,

dimpotrivă,

e liniştea ce-ţi taie respiraţia cînd se instalează brusc peste fundalul

de voci omeneşti,

peste respiraţia ta şi a celor din jur, peste ticăitul aparatelor,

o linişte surdă ca atunci când cineva te loveşte peste urechi,

o pană de curent neprevăzută, doar că nu-ţi ţiuie urechile şi nu vezi nici cercuri albe.



îţi aminteşti drumeţia aia în care aţi găsit malul secret dintr-o pădure de pini din Småland?

stăteaţi pe vârfuri şi vă străduiaţi să nu perturbaţi echilibrul din jurul lacului

în care se oglindea cerul-incubator,

sau mai încolo, cînd în liniştea absolută ai distins bătăile inimii celui de lângă tine şi ţi-a venit să plîngi?



ce mai rămâne înăuntru? namaste.

mirosul de ciuperci din pădure după ploaie,

mirosul de apă stătută dintr-o poiană,

o stîncă albă, mare, şlefuită ca un cuarţ în mijlocul unui peisaj cu nisip vulcanic aspru şi negru.



în moarte eşti doar tu şi e întuneric, ai încremenit,

te-ai preschimbat în stană de piatră.



de un lucru poţi fi aproape sigură: la fel ca ceilalţi,

şi tu ai fost prinsă în fotografiile de vacanţă ale turiştilor ce pozau

în faţa monumentelor de mare interes,



o să continui să trăieşti în albume lor de familie din poduri,

în cărţi de oaspeţi din muzee şi cabane de te miri unde,

o să mai declanşezi uneori, în joacă,

senzorul aparatului montat lîngă pistă care număra bicicliştii şi-ţi spunea că eşti al 2260-lea.