microfenomene observate in perimetru atunci cind sint singura acasa

stralucirea bobului de apa pe un petec de unghie data cu oja argintie
se amesteca la atingerea virfului cu
flacara isteric-albastra a aragazului
care la rindul lui se amesteca
imediat cu
dungile din pasta de dinti bicolora

vegheata de frumoasele umbre fara contur la lumina becului de 40W
lingurita invirte lichidul in ceasca

ridicata, ceasca pare transparenta
caut picatura de apa pe jos,
desi, de fapt, as vrea s-o surprind in aer inainte sa cada

high on body heat

Aici mereu am perceput mai mult absența prezenței umane din locuri, probabil pt că așa îmi erau mai familiare, sau, dimpotrivă, faptul că îmi sunt străine nu mă deranjează f mult.
mă gîndeam la locuri precum gările, dar nu la clădirea în sine, ci la ieșirea din gară, partea mai urîtă, la mirosul de praf cu rugină și metal încins, mirosul de cauciuc ars de la Öresundståget, linkurile croșetate pe zăbrelele de metal ale gardului, la locurile precum Lundavägen și porturile industriale din Malmö. la ce se întîmplă cu obiectele din casele noastre după ce murim, ceștile, florile din ghiveci, hainele. Și iar m-am trezit complet conștientă în mijlocul nopții cu revelația aia: ce o să se întâmple cu mine când o să mor.

du-te nu ştiu unde şi adu nu ştiu ce






ce dracu fă ceva tîmpit haide, mai e timp

pană de curent.



cu asta seamănă mai degrabă, nici vorbă de o trecere lină spre un culoar

care se iluminează pe măsură ce înaintezi,

nici de o dispariţie chinuită, o „ruptură”,

dimpotrivă,

e liniştea ce-ţi taie respiraţia cînd se instalează brusc peste fundalul

de voci omeneşti,

peste respiraţia ta şi a celor din jur, peste ticăitul aparatelor,

o linişte surdă ca atunci când cineva te loveşte peste urechi,

o pană de curent neprevăzută, doar că nu-ţi ţiuie urechile şi nu vezi nici cercuri albe.



îţi aminteşti drumeţia aia în care aţi găsit malul secret dintr-o pădure de pini din Småland?

stăteaţi pe vârfuri şi vă străduiaţi să nu perturbaţi echilibrul din jurul lacului

în care se oglindea cerul-incubator,

sau mai încolo, cînd în liniştea absolută ai distins bătăile inimii celui de lângă tine şi ţi-a venit să plîngi?



ce mai rămâne înăuntru? namaste.

mirosul de ciuperci din pădure după ploaie,

mirosul de apă stătută dintr-o poiană,

o stîncă albă, mare, şlefuită ca un cuarţ în mijlocul unui peisaj cu nisip vulcanic aspru şi negru.



în moarte eşti doar tu şi e întuneric, ai încremenit,

te-ai preschimbat în stană de piatră.



de un lucru poţi fi aproape sigură: la fel ca ceilalţi,

şi tu ai fost prinsă în fotografiile de vacanţă ale turiştilor ce pozau

în faţa monumentelor de mare interes,



o să continui să trăieşti în albume lor de familie din poduri,

în cărţi de oaspeţi din muzee şi cabane de te miri unde,

o să mai declanşezi uneori, în joacă,

senzorul aparatului montat lîngă pistă care număra bicicliştii şi-ţi spunea că eşti al 2260-lea.

in habitat

într-un film în care tocmai m-am trezit e un soare alb

şi mă prefac

că e ajunul Crăciunului, chiar am de gând să mă comport ca atare.



bagi capul preţ de o secundă ca să verifici statusul,

pătratul de un albăstrui lăptos din cadrul uşii se tulbură

de praful de zâne împrăştiat,

eşti conştient că mă prefac că dorm,

alegi, deci, să mimezi

o gură de peşte construit din umbre pe post de sărut.

urmează un generic lung, dar nu mă încumet să-l întretrerup.



mijesc ochii şi constat:

liniştea a atins cote maxime,

e aproape somptuoasă în încercarea ei de a ne încuia urechile

cu greutatea ei pufoasă,

e o pernă pusă pe faţă, doar că e peste tot.



din pat văd tot ce se întâmplă în micul univers.

în cubul perfect pătrat al bucătăriei, te-ai prefăcut

într-un primat mămos de pe National Geographic,

într-o specie de mamifer.

sigur, mi-ai zis că, de fapt, nu-i aşa. te simţi expus, terifiat,

e prima reacţie când corpul e trezit cu forţa la cinci dimineaţa,

îţi aminteşti, am discutat despre asta:

e doar un reziduu necontrolat

din epoca de piatră, când homo neanderthalensis,

ruda noastră extinctă cea mai apropiată,

era nevoit să controleze focul când se lumina, de teamă să nu fie mâncat.



în fond, ce înseamnă să fii uman?



să-ţi pui salopeta reflectorizantă ca toţi ceilalţi,

să stingi lumina după tine cînd pleci



să încui uşa.