Hi

microfenomene observate in perimetru atunci cind sint singura acasa

stralucirea bobului de apa pe un petec de unghie data cu oja argintie
se amesteca la atingerea virfului cu
flacara isteric-albastra a aragazului
care la rindul lui se amesteca
imediat cu
dungile din pasta de dinti bicolora

vegheata de frumoasele umbre fara contur la lumina becului de 40W
lingurita invirte lichidul in ceasca

ridicata, ceasca pare transparenta
caut picatura de apa pe jos,
desi, de fapt, as vrea s-o surprind in aer inainte sa cada

high on body heat

Aici mereu am perceput mai mult absența prezenței umane din locuri, probabil pt că așa îmi erau mai familiare, sau, dimpotrivă, faptul că îmi sunt străine nu mă deranjează f mult.
mă gîndeam la locuri precum gările, dar nu la clădirea în sine, ci la ieșirea din gară, partea mai urîtă, la mirosul de praf cu rugină și metal încins, mirosul de cauciuc ars de la Öresundståget, linkurile croșetate pe zăbrelele de metal ale gardului, la locurile precum Lundavägen și porturile industriale din Malmö. la ce se întîmplă cu obiectele din casele noastre după ce murim, ceștile, florile din ghiveci, hainele. Și iar m-am trezit complet conștientă în mijlocul nopții cu revelația aia: ce o să se întâmple cu mine când o să mor.

du-te nu ştiu unde şi adu nu ştiu ce






ce dracu fă ceva tîmpit haide, mai e timp

pană de curent.



cu asta seamănă mai degrabă, nici vorbă de o trecere lină spre un culoar

care se iluminează pe măsură ce înaintezi,

nici de o dispariţie chinuită, o „ruptură”,

dimpotrivă,

e liniştea ce-ţi taie respiraţia cînd se instalează brusc peste fundalul

de voci omeneşti,

peste respiraţia ta şi a celor din jur, peste ticăitul aparatelor,

o linişte surdă ca atunci când cineva te loveşte peste urechi,

o pană de curent neprevăzută, doar că nu-ţi ţiuie urechile şi nu vezi nici cercuri albe.



îţi aminteşti drumeţia aia în care aţi găsit malul secret dintr-o pădure de pini din Småland?

stăteaţi pe vârfuri şi vă străduiaţi să nu perturbaţi echilibrul din jurul lacului

în care se oglindea cerul-incubator,

sau mai încolo, cînd în liniştea absolută ai distins bătăile inimii celui de lângă tine şi ţi-a venit să plîngi?



ce mai rămâne înăuntru? namaste.

mirosul de ciuperci din pădure după ploaie,

mirosul de apă stătută dintr-o poiană,

o stîncă albă, mare, şlefuită ca un cuarţ în mijlocul unui peisaj cu nisip vulcanic aspru şi negru.



în moarte eşti doar tu şi e întuneric, ai încremenit,

te-ai preschimbat în stană de piatră.



de un lucru poţi fi aproape sigură: la fel ca ceilalţi,

şi tu ai fost prinsă în fotografiile de vacanţă ale turiştilor ce pozau

în faţa monumentelor de mare interes,



o să continui să trăieşti în albume lor de familie din poduri,

în cărţi de oaspeţi din muzee şi cabane de te miri unde,

o să mai declanşezi uneori, în joacă,

senzorul aparatului montat lîngă pistă care număra bicicliştii şi-ţi spunea că eşti al 2260-lea.

in habitat

într-un film în care tocmai m-am trezit e un soare alb

şi mă prefac

că e ajunul Crăciunului, chiar am de gând să mă comport ca atare.



bagi capul preţ de o secundă ca să verifici statusul,

pătratul de un albăstrui lăptos din cadrul uşii se tulbură

de praful de zâne împrăştiat,

eşti conştient că mă prefac că dorm,

alegi, deci, să mimezi

o gură de peşte construit din umbre pe post de sărut.

urmează un generic lung, dar nu mă încumet să-l întretrerup.



mijesc ochii şi constat:

liniştea a atins cote maxime,

e aproape somptuoasă în încercarea ei de a ne încuia urechile

cu greutatea ei pufoasă,

e o pernă pusă pe faţă, doar că e peste tot.



din pat văd tot ce se întâmplă în micul univers.

în cubul perfect pătrat al bucătăriei, te-ai prefăcut

într-un primat mămos de pe National Geographic,

într-o specie de mamifer.

sigur, mi-ai zis că, de fapt, nu-i aşa. te simţi expus, terifiat,

e prima reacţie când corpul e trezit cu forţa la cinci dimineaţa,

îţi aminteşti, am discutat despre asta:

e doar un reziduu necontrolat

din epoca de piatră, când homo neanderthalensis,

ruda noastră extinctă cea mai apropiată,

era nevoit să controleze focul când se lumina, de teamă să nu fie mâncat.



în fond, ce înseamnă să fii uman?



să-ţi pui salopeta reflectorizantă ca toţi ceilalţi,

să stingi lumina după tine cînd pleci



să încui uşa.



traiesc fara curent de o saptamana

science fiction






Experimentezi în detrimentul sentimentului autentic.

Comuniunea ta cu natura seamănă, cel mult, cu prezența unei camionete vechi, uitate pe veci în mijlocul unei pășuni,

mâncată de rugină și năpădită cu o nepăsare senină de urzicile din jur.



Vindecarea naturii apare ca gest instinctiv, naiv; oare e prea târziu?

Las-o baltă.

Testezi gesturi și acțiuni copilăroase:

aplicarea leacurilor în mod forțat, împingi pe gâtul unui copil medicamentul amar, amestecat cu zahăr.



În cădere liberă spre Oraşul de Mesteacăn,

admiri cu groază peisajul.

Te-ai deconectat, n-ai nici o şansă, ai pierdut legătura.

De acum încolo e silent disco pe veci.

Măcar de-ai avea un alt plămân în apropiere la care să te conectezi.

Primul lucru care îți trece prin cap e:

oare ce se întâmplă cu corpul meu dacă moare în gravitație zero?

Se prăbuşeşte într-un final, după ani de lumină de cădere,

sau continuă să putrezească

în costumul ăsta de astronaut,

să se învârtă în jurul Pămîntului alături de deşeurile de la stațiile orbitale?

Cînd o să intri în cîmpul gravitațional,

mai întîi o să-ți cadă tot părul, apoi o să se ducă toată culoarea.

Gravitația încearcă să te omoare.

Sorry, eşti doar un obiect greu care cade spre pământ.

Consolează-te cu gîndul ăsta: cînd o să mori,

o să ningă cu globule albe,

iar tu o să dispari în întunericul frecvențelor radio,

printre imaginile-hologramă cu cranii împodobite cu pene sau urechi de iepuraş.



colti si gheare

în clipe din astea, gândește-te la peretele subțire,


la geamul și mai subțire

care te desparte de furtuna de zăpadă de afară,

gândește-te că are doar cinci centimetri,

că dacă el n-ar exista, ai sta în mijlocul furtunii.

gândește-te la cât ți-ar fi de frig.

hey Somebody,

is it Ok if I talk to you
?
you know, dear Somebody, I really need you right now, right this minute
dear Somebody, I wish we could rent a paddleboat and we could paddle on the channel and say that "the town actually (...)" dear Sb I wish we could hang our feet in the water and slide under the bridge in that park that I like
dear Sb I wish you could give me something to eat. when we are very hungry and we eat after a long time
we feel a kind of relief  like after crying a lot
dear Sb I wish you could hold my hand when I cross the street  and I m not sure whether I estimated the car s speed correctly

you know I m lousy at it even when I drive
dear Sb I wish you would play a song for me that I haven t heard before but that I would look up after you leave and play it again and again
dear Sb i wish you would guess where I am

love dirt

 

There's been a lot of upsetting, very upsetting things that I can't allow to happen anymore. I have to be like a soldier and march away. 'Cause I'm very delicate in a lot of ways, and things get to me, and effect me...in a very adverse manner. I don't need that; don't need that. I feel now like minus something, you know, I feel faded; I don't feel like I'm all here. I think it'll come back; I hope it'll come back. There's a lot of color missing, from the way I feel, and my face, and, you know, just everything. There's some kind of zest, or...life, you know, that seems to be faded temporarily, because I've been so drained, emotionally, by a number of things. That has to slowly build back up, and then it has to be kept sustained; it cannot be allowed to be diminished.

(sigh)

are you lonesome tonight does your madness shine bright

There’s nobody around me for a long time, it’s GhostVille for I don’t know how long, didn’t notice it before. I’m gonna do this. I can’t fix a date, 'cause that would be hilarious. Otherwise, it’ll be just me, in a disgusting new skin, wrinkled around the mouth; I see no “benefits” and hidden joys in being like that. I know it’s just a new interface; it’s just that I wouldn’t want to have anything to do with it.

Like: ME talking to other heads. ME developing affection that lasts for 2 weeks, tops. ME melting while a 30-something-guy’s telling me, after he’s had a few drinks, that he’s depressed and will spend New Year’s Eve alone – I can’t help feeling sorry for him, even though I know my compassion is useless.
I know what it will be like: just another mess, “however old and wise”:
polaroid strip stories that didn’t help me in any way,
blackish water in which I can’t distinguish anything
wasted biological information - “the Earth revolves around its axis”.



Tunes from a radio that I hear sometimes louder and high-pitched,

sometimes mumbling as if from under water.

de ce toata lumea

pt ca in engleza (sv) poti sa zici like de multe ori, poti sa zici fucking fuck de multe ori, poti sa spui eat this bitch sau bitch pleeease

Poti sa: "În loc să declișeizeze și să detabuizeze lirica erotică, execuția post-coitum sau extracția dentară executată la căpătâiul iubitului consfințesc doar o nouă șablonizare, într-adevăr pe urmele unor modele de dată foarte recentă."

black lanterns

we are all only temporary curators of our present bodies, which will all decay, sooner or later. In a hundred years or so ALL the humans currently alive will have died. I take great comfort in knowing, with certainty, that thing that makes us special, able to enrich our own lives and those of others, will not cease when our bodies do..

Peter Christopherson

purple light generator

in the house, there are several items that remind me of the coordinates related to U. There is a common, wooden butter knife, a little note saying 1 älskar 2 and kärlek, a pack of Asian coffee with chocolate flavor, a blue vase, a red and a cream bowl, a book with white covers, one with black covers, blue Aco body lotion for sensitive skin, Barnängen liquid soap for sensitive skin, there are things that i bought to remind me of U. There are some chocolate balls in the fridge, an instant sauce and some elder syrup.

and the boat with musicians and singing families sliding under that bridge we were standing on, grinning at each other and wondering if they were sane




By walking our point of focus through these objects, and coming up with a visual description for each, we force our mind’s eye to come up with at least ten different views.

Pereți de hârtie

John Ajvide Lindqvist
 

În vara în care am împlinit nouă ani, tata a venit acasă cu o cutie de carton pe platforma de încărcare a camionului. O cutie de carton mare. Cea mai mare pe care am văzut-o vreodată. Doi pe doi. Tata a spus că încap în ea opt mii de cutii de lapte. Nu știu ce-o fi fost în ea înainte. Pe vremea aceea, tata lucra la fabrica de cherestea, deci, bănuiesc că au folosit-o ca să transporte niște materiale de construcții. Vată minerală, poate. Oricum, pe vremea aceea nu prea m-am lansat în speculații. Pe atunci era doar o cutie de carton minunată, adusă special pentru mine.

Imediat ce tata a aruncat-o de pe platformă, am târât-o până la peluză și am intrat în ea. Cutia de carton mirosea frumos, ca jucăriile noi pe care le primești de ziua ta. Cele două aripi ale capacului erau deschise către grădină, înrămând-o și intensificând lumina naturală. Tufișurile și copacii pe care-i vedeam toată ziua deveniseră noi și străini, de parcă m-aș fi uitat la un film.

M-am așezat pe jos și l-am văzut pe tata intrând în cadru, în drum spre ușa de la intrare. S-a oprit, s-a întors spre mine și mi-a făcut cu mâna. I-am făcut cu mâna și eu, deși mi s-a părut greșit. De obicei, nu le facem cu mâna unor personaje dintr-un film. Dar mă bucuram pentru cutie.

Tata a intrat în casă și atunci am închis ușile din jurul meu cât am putut de etanș. Dar oricât m-aș fi chinuit, tot n-am reușit să scap de crăpătura de un centimetru și o rază de soare a căzut pe peretele care servea drept podea. N-am reușit să fac întuneric total, așa că am închis ochii și am ciulit urechile.

Prin pereții subțiri am auzit păsările cântând, valurile mării izbindu-se de mal, câteva voci abia perceptibile și motoarele bărcilor. Era ca și când totul ar fi mutat departe de mine și ar fi imposibil de atins. Reușeam să disting fiecare sunet în parte, dar totalitatea lor, lumea în sine era departe și n-avea cum să ajungă la mine.

M-am întins și mi-am imaginat că mă aflu într-o altă epocă. Fâșia de lumina se odihnea pe șoldurile mele ca o curea subțire. În jurul meu erau castele și piste pentru turniruri. Vocile de adineaori aparțineau unor cavaleri care se certau. Încă puțin și aveau să scoată sabia din teacă. Dacă aș fi deschis ușa, aș fi dat peste calul meu care mă aștepta afară. Deasupra acoperișului vedeam pterodactili despicând cerul. Zburau în jurul cutiei, dar nu puteau să pătrundă înăutru. Poate că nici n-o vedeau, poate eram invizibil.

Cineva bătea la ușă și am deschis ochii. Fâșia de lumină se întinsese peste pulpa mea.

— E cineva acasă? se auzi vocea lui tata.

— Da.

— Cina se servește în casa cea mare chiar acum.

M-am ridicat în genunchi și m-am târât afară din cutia de carton. Soarele de după-amiază îmi bătea drept în ochi. Zumzăitul slab, electric al verii mă transpuse în lumea aceasta. Și mirosul de rumeguș dinspre salopeta tatei. În cutia de carton nu se simțea nici un miros.

— Ce faci, cum merge? mă întrebă.

— Bine, am spus.

Tata mângâie cutia de carton.

— N-am unde s-o țin, spuse. Dacă plouă..., ridică din umeri. Poți s-o ții cât mai rezistă. Sau vrei s-o acoperim cu o bucată de mușama, ceva?

— Nu știu.

Tata dădu din cap.

— O să ascultăm buletinul meteo.

Ridică ochii spre cer.

— Deocamdată n-o să plouă câtva timp. Cam nasol pentru cartofi.

— Dar e bine pentru cutie.

— Da.

Ne-am îndreptat spre casă.

Când tata a plecat la serviciu a doua zi, am ieșit la cutia de carton. Roua nu se evaporase încă și suprafața de hârtie era umedă și umflată. Cutia de carton părea ciudată acolo, în mijlocul grădinii, ca un obiect aruncat dintr-o navă spațială. Și totul arăta schimbat în jurul ei.

În baraca din grădină țineam un cărucior pentru copii vechi pe care tata îl păstrase pentru roți, în caz că aș fi vrut să construiesc un buggy. M-am chinuit să pun cutia în cărucior, dar mai greu mi-a fost să-l împiedic să cadă din el. După câteva încercări nereușite – cutia cădea după câțiva metri – mi-a venit ideea să o fixez cu câteva pietre.

Trebuia să trag căruciorul după mine dacă voiam să văd drumul. Cutia a căzut de mai multe ori. Sigur mi-a luat o oră ca s-o târâi vreo trei sute de metri, până la Sjöängstigen și de acolo era și mai greu. Poteca era atât de îngustă și copacii de pe margine erau atât de deși, încât ramurile se atingeau de pereții cutiei, care părea c-o să cadă în orice clipă.

Câțiva adulți cu care m-am întâlnit pe potecă îmi spuseră în glumă:

— Ce faci, John, te muți?

Cineva se oferi să mă ajute, dar l-am refuzat. Nu voiam să afle ce fac. Ultima bucată de drum am parcurs-o fără cărucior. L-am lăsat în pădure, am aruncat pietrele din cutie și am târât-o după mine. Era mai ușor așa. Căruciorul pentru copii îl luasem doar așa, ca să-i confer o oarecare legitimitate activității pe care o desfășuram. Un copil care trage după el o cutie de carton imensă nu arată deloc bine. Știam asta.

În pădure nu mă mai putea împiedica nimeni. Am apucat o aripă și cutia alunecă încet peste iarbă și mușchi. De îndată ce întâmpinam un obstacol cât de mic, mă opream și verificam ce e. Înlăturam câte o creangă sau aranjam cutia în așa fel încât să pot să ocolesc o piatră. Cutia era încă teafără când am ajuns la destinație.

Căsuța mea veche, construită din crengi și ramuri de brad, se ofilise de tot. Acele de brad erau cenușii și întreaga construcție arăta ca o adunătură de crengi. Am curățat puțin locul și am împrăștiat crengile prin pădure. Apoi am plasat cutia în locul căsuței.

Am făcut câțiva pași înapoi. Arăta super.

Cutia de carton crease un univers într-un alt univers. Forma geometrică, maro deschis în haosul pădurii era creația mea. Creația mea, ordinea mea. Cutia de carton mă transformase în proprietarul acestui loc. Casa mea se afla acolo. Ușile erau deschise; nu-mi rămânea decât să intru.

Am alergat până acasă cu căruciorul, am umplut o sticlă cu suc, am luat câteva prăjituri și o rolă de scotch din bucătărie și am alergat înapoi. Apoi am petrecut toată după-masa în și în jurul cutiei. Și am reușit să sigilez și ușile de deasupra mea cu scotch-ul, astfel că nu mai pătrundea nici un pic de lumină.



— Ce s-a întâmplat cu cutia de carton?

— Am mutat-o. Tata?

— Îmmm?

— Pot să dorm acolo în noaptea asta?

— Unde, în... cutie?

— Da.

Tata curăță un cartof, apoi îl așeză pe farfuria mea. Puteam să-l curăț și singur, dar îmi lua de cinci ori mai mult. Tata privi pe fereastră. Cerul era de un azuriu deschis și pe suprafața mării nu se zărea aproape nici o încrețitură.

— Da, presupun că poți, spuse. Dar în cazul ăsta vreau să știu unde ești. Apropo, cum ai reușit să muți măgăoaia aia?

— Cu căruciorul. E lângă Sjöängen, în pădure.

— A, cum o iei spre Bogefors?

— Da.

— Aha, atunci știu.

Se uită la mine. Preț de o clipă, am avut impresia că e trist. Apoi își reveni. Zâmbi.

— Ar fi bine să aerisim mai întâi sacul de dormit.



Sacul de dormit care zăcuse mult timp într-un dulap a fost agățat la aerisit pe sfoara pentru rufe. Tata a schimbat bateriile din lanterna cea mare și eu am făcut niște sendvișuri, am umplut o sticlă mare cu suc și am pus totul în rucsac, împreună cu câteva reviste Tintin și o pernă.

Tata citea ziare vechi pe verandă, la lumina soarelui care apunea. M-am oprit în fața lui cu bagajul, ca să-i arăt. Iată-mă. Cu bagaj cu tot și gata de plecare. Tata mă privi cu ochii mijiţi și dădu din cap.

— Aha. Ești gata de drum, să înțeleg.

— Da, sunt gata.

Nu prea mai aveam ce să ne spunem. De obicei ne îmbrățișam de fiecare dată când îl vizitam sau când plecam. Dar acum nu era cazul. Așa că am rămas destul de surprins când l-am văzut că se ridică de pe șezlong și mă îmbrățișează.

— Ai grijă de tine, zise.

— Da, da, i-am spus. Mă întorc dimineața.

— Da. Știu.

Am plecat și el se așeză din nou pe șezlong, făcând arcurile să scârțâie. M-am întors pentru ultima oară și i-am făcut cu mâna. Îmi făcu cu mâna și el. Ochelarii de citit care îi alunecaseră pe nas luară foc de la soare și, cufundată în umbre, veranda părea moale și caldă. O să mi-l aduc aminte așa mereu.



Soarele aproape apus nu ajungea până la cutia de carton, poienița era adumbrită. Am întins sacul de dormit, am așezat perna în locul potrivit și mi-am pus proviziile într-un colț. Apoi m-am băgat în sacul de dormt și m-am apucat să citesc Tintin, uitându-mă din când în când la trunchiurile copacilor din pădure, negre în lumina amurgului. Nu mă jucam de-a „cum ar fi”; lucrurile erau cum erau, nu era nevoie să le înfloresc.

Când lumina a devenit atât de slabă încât nu mai puteam să citesc, am închis ușile din jurul meu. Am făcut câteva găuri de aerisire, am sigilat ușile cu scoci și am aprins lanterna.

Marea diferență față de cum ar fi fost într-un cort era că aici nu se mișca nimic. Nu se zbătea nici materialul cortului și nici umbrele de afară nu se zăreau. Nu aveam nici un contact cu pământul. Doar pereții netezi, uniformi. M-aș fi putut afla oriunde.

Am recitit revistele Tintin până când literele au început să alerge aiurea în fața ochilor, așa că am stins lanterna și m-am ghemuit în sacul de dormit. Era o beznă de nepătruns. Am deschis și am închis ochii de câteva ori, dar n-am observat nici o diferență.



Poate că am adormit, poate că nu. Dacă dormeam, înseamnă că m-a trezit ceva, un zgomot. Ceva se mișca peste crengile uscate, prin iarbă. Și se apropia de mine. Mi-am atins pleoapele cu degetele ca să verific că am ochii deschiși. Da. Am simțit că mă ustură când am atins globul ocular cu unghia. M-am întins după lanternă, am găsit-o, dar n-am aprins-o încă.

Mi-am ținut respirația. Chestia aia de afară se opri, apoi porni din nou spre cutie. Acum îi auzeam și respirația: respira adânc și încet. Mi-am imaginat un animal de talie mare. Amețisem din cauza lipsei de oxigen, așa că am expirat încet aerul din plămâni, am tras din nou aer și mi-am mușcat pumnul.

Nu era nici cal, nici vacă. Dar ceva cam de talia lor. Mult mai mare decât un om, oricum. Îmi dădeam seama după pași. Dar chestia aia care se apropia de adăpostul meu se deplasa pe două picioare. Nu știu exact după ce mi-am dat seama, dar cred că era ceva legat de intervalul dintre pași, felul în care picioarele atingeau iarba și frunzele uscate.

M-am holbat în zadar la pereții de hârtie, în direcția din care se auzeau mișcările vietății ăleia. Era întuneric peste tot. Am strâns ochii și am văzut stele roșii. Vietatea se afla chiar în fața cutiei, dincolo de perete. Inima îmi bătea nebunește și mi-a venit să mă arunc spre ușa sigilată și să alerg, să alerg și să nu mă mai opresc.

Respirația se auzea atât de clar, încât aveam senzația că-i simt și căldura pe față. Cel care respira se afla la mai puțin de o jumătate de metru de mine. Am întins mâna încet, foarte încet spre el, până când am atins pereții de hârtie cu degetele. Le-am ținut acolo, așteptând.

Mi-am închipuit o lovitură, o zvâcnitură bruscă, mi-am imaginat pereții subțiri sfâșiați și cum aveam să stau față-n față cu vietatea bipedă care nu era umană. Dar nu se întâmplă nimic. Nu se clitea nimic. Am expirat și inspirat din nou.

Și în clipa aceea s-a întâmplat. Mai întâi am simțit o vibrație slabă în buricele degetelor, apoi am auzit târșâitul. Cel care se afla dincolo își trecuse palma peste perete. Încet, ca într-o mângâiere. Am simțit presiunea mâinii, umflătura care a îndoit puțin peretele când a trecut pe sub degetele mele. S-a oprit acolo preț de o clipă, apoi s-a ridicat.

Am rămas cu degetele lipite de perete și cu urechile ciulite. Pașii se îndepărtară prin iarbă. Mușchii picioarelor îmi amorțiseră de la cât stătusem nemișcat, dar am rămas așa până când pașii nu se mai puteau distinge de șoapta vârfurilor de copaci care se unduiau în vânt. Atunci i-am dat drumul peretelui și m-am ghemuit pe fundul cutiei.

Plecase de lângă mine.

probabil că sună spectaculos, dar aici la noi chiar sună alarma care îi anunță pe marinari că vine o furtună și se aude în tot orașul în acceași zi, în fiecare lună.
e cel mai crunt sunet pe care l-am auzit vreodată, ca o balenă care plânge. vocile omenești care răzbat pînă la mine exprimă tot timpul trăiri grave, ură, se vorbește despre lucruri pe care nu le înțeleg prea bine în afara locurilor comune pe care le-am auzit de la alții
aici sînt un bărbat mușchiulos cu capul spart și plin de sânge sau o tipă puțin grasă care vorbește o limbă slavică și transpiră alături de suratele ei de la Zumba.
despre ce este vorba aici, despre, citez:

fabulous cph

anonymous

BĂCANUL: Ce chestie! un rinocer!
LOGICIANUL: Un rinocer! Pur şi simplu un rinocer în mărime naturală, pe trotuarul din
faţă!

Replicile acestea, începînd cu exclamaţia lui Jean - „Un rinocer!" -trebuie rostite aproape simultan. In acest moment se aude un „vai de mine" spus de o femeie, care în sfîrşit apare: e Gospodina cu coşul de piaţă sub braţ: o dată ajunsă în mijlocul scenei, ea lasă coşul să-i cadă din mină. Proviziile se răspîndesc pe jos, o sticlă se sparge, dar femeia ţine strîns sub celălalt braţ pisica pe care o avea şi adineauri.

De jos se aude mugetul tandru al rinocerului.

corect, altfel e fatal